misterul rupe himenul morții
mi s-au aprins călcâiele după o femeie de la colțul străzii Neființa
îmi fierb o cană de irațiune, o țin în mâini de-ntuneric
nu fac foc în odaie să nu mi se aprindă detot mințile
zău, mai cald e-n morminte

mai cântă sângele puțină căldură de-a fi,
morb de-amăgire, plutire pe ape de clipă
trăim doar în secunda de față, în punctul unic pe linia vremii

în mine senilitatea
ca o mântuire bate la ușa disperării,
moartea și-a luat motocoasă
să nu-mi mai cosească din greu sinuciderea-n gând,
ăla care mi-a rămas singur în minte