Dacă Dumnezeu există, la ce mai e bună literatura? Dacă Dumnezeu nu există, atunci la ce bun să mai faci literatură?
Cam asta zicea Eugen Ionescu în "Nu"-ul din 1934. Un volum de pseudocritică literară în care face praf Maytrei-ul în prima parte și o laudă în a doua parte.
Ce faci când scrii și nu operezi cu conceptul de Dumnezeu, ci cu cel mai mitocănesc gest, scuipatul?
În tehnicile de supraviețuire, în cazul avalanșelor, scuipatul te poate salva. Atunci când ești prins sub zăpadă, scuipi și dacă scuipatul se întoarce pe față e clară direcția in care trebuie să sapi pentru a te salva. Gravitația nu minte.
Dar în lumea sensibilă a poeziei scuipatul te face să simți real, organoleptic, cum pute spiritul. Semn al unor carii mai vechi în educație netratate la timp.
Chiar dacă are tricoul inscripționat cu "et in Arcadia ego", se simte de la o poștă că proprietarul scuipatului nu a părăsit mahalaua culturii. În plus, s-a autoproclamat arendaș peste poeme, unele foarte bune, altele foarte proaste. Dă cu biciul, împarte recompense și pupă mâini (bleah!). Când este ignorat inventează personaje care să-l preamăreasca și să-i citeze din operă. Biată potaie agățată de căruța unor frustrări personale se crede un câine de pază al poeziei.
În lanțul trofic al poeziei au existat mereu "ticăloși". Dar erau din ăia cu ștaif, aristocrați. Făceau basoreliefuri pe text, nu moloz.
Eugen Ionesco e la înălțimea lui Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ion Barbu, Mircea Eliade când îi critică.
Eugen Barbu arătând de unde s-a inspirat Nichita când a scris-"Tristețea mea aude nenăscuții câini/ Pe nenăscuții oameni cum îi latră" nu face din acesta un plagiator. Arată cât de erudit era.
Din păcate, aceste lucruri nu au împiedicat apariția "omului cu scuipatul". Care vrea oficial coroniță de premiant și e speriat că unii ar putea transforma lumea literară înaintea lui. Dar care ignoră cel mai elementar aspect: cei de pe aici nu scriu pentru premii echivalentul unei șaorme. Sau ca să schimbe lumea, ci ca să-i supraviețuiască.
Last but not least, unii îi zâmbesc condescendent "omului cu scuipatul" seduși de basmul lui Andersen. Rățușca cea urâtă devine la sfârșit lebădă. Se înșală amarnic, în viață devine și mai urâtă.