nu mă tem de nimic altceva așa cum mă tem de uitare
de diminețile în care nu-i voi mai ști umerii pe de rost

(de parcă azi ar fi o așa dimineață
sub piele se zvârcolesc peștii unei mări în care n-am înotat niciodată)

nu m-a lăsat nici să plec
nici să rămân
undeva
pe acolo
între două atingeri
e o rană care nu mai sângerează

uneori mă gândesc că nici n-a existat cu adevărat
că l-am scris din nevoia de a nu fi singură
am lăsat cuvintele să îl crească
dintr-un gând
putea să nu răsară deloc

sau poate, clișeic, am avut nevoie să cred că cineva poate învăța să mă țină de mână fără să se piardă
(fir-ar - îndoiala cască ochii mari de furtună ca liniștea dinaintea ei)

poate am visat totul
poate-acum trăiesc în somn
visul în care până și numele
se scrie altfel

nu știu dacă să aștept sau doar să uit
până atunci îmi port ziua ca pe o rochie uzată

sau poate
dragostea nici nu se întâmplă doar se presupune
eclipsă care s-ar fi putut vedea dacă n-ar fi fost înnorat
și totuși

(a plâns
recunosc felul în care ține mâinile strânse)
era teamă să-l aud
era teamă să-i răspund

sau poate că doar se ridică praful unor începuturi neterminate

fără să rănesc
fără să pierd
fără să las urme
uit
nu pentru că vreau ci pentru că timpul nu mă mai întreabă
nimic
nici măcar

(a rămas pe undeva o frază neterminată
cred că e la distanță de câteva răni nevindecate)

la final mă gândesc să-l parafrazez pe Doru
mi-a plăcut cum a scris pe o cocoașă de dromader
”muzica mă împungea în tâmple ca o andrea” doar că
mi-a sărit de pe fix ideea într-un vinil Bee Gees cânta
”Nobody gets too much love anymore”

dar parcă nu s-a mai zis și asta de o mie de ori?

de mâine ar trebui să port ochelari bifocali