Cuvântul scris e ultimul refugiu
al înghițitorului de săbii reale de gând,
când îți șopteam nimicuri
îmi sângera gâtlejul
dinspre piept către buze,
aerul intra în vene
prin porii propriei nimicnicii,
apoi îl transpiram cu apă la mijloc,
la unirea dintre văzduh și mare,
sarea împresura pasărea și valul,
zburam lichid,
uneori până la marginea universului,
de acolo începea un altul
de tăiam burta lui Dumnezeu.

Înghițitorul de săbii reale făcea laringită,
se trata cu tantum verde de lacrimi
într-un soi de tinerețe a ochilor
văzând cele nevăzute
cu ajutorul țâței de mamă
pe calea de lapte a stelelor.