Toamna prinde culori ???

Am un loc al meu, într-un colț de lume pe care nu-l vede nimeni. Acolo nu e nici lumină perfectă, nici ordine... doar culori neterminate, borcane deschise... șevalete pe care am început să mă pictez ......
Îi spun atelierul sufletului meu. Acolo vin când nu mai știu cine sunt. Acolo stau când mă simt prea mult sau prea puțin si uneori nu privesc culorile ... le simt ... le ascult... le amestec cu tăcere și lumină. Tu mi-ai arătat că fisticul nu e verde, ci e răbdare și dor în același timp.
Că somonul nu e o modă, ci o blândețe care nu cere nimic în schimb... Că liliacul e rănit uneori, dar se vindecă cu iertare . Uneori nu doar mă uit la culori... le locuiesc... le port în cuvinte... în gesturi , în ochi... în felul in care tac... în felul în care ascult... în felul în care privesc lucrurile... în felul în care...
Și uite așa , fără să-mi spui... mi-ai dat voie să mă întorc la mine. Azi stau în atelierul sufletului meu, cu paleta de culori pe genunchi și mă las cucerită de culoarea care... încă nu a fost creată... Tu mi-ai arătat că pot fi o nuanță, nu o etichetă și că unicitatea nu se găsește, se creează... și că poate... sunt o culoare care nu s-a mai pictat niciodată... dar care, în ochii tăi… prinde sens.

I.P.