Îți răspund acum, cu o întârziere de mai bine de doi ani, domnule colonel inginer Gheorghe Cândea. Acum când clopotul bate a moarte și te îndrepți către cer, să vezi cu ochii tăi , să te convingi dacă Cel de Sus este. Când în jurul tău, aici pe Pământ, toate o luaseră razna – țara în derivă, drapelul pe care ai jurat decupat, armata demilitarizată – începuseși să ai îndoieli.
Te-ai chinuit îndelung până te-ai hotărât să pleci. Nu te îndurai să lipsești la apelul nostru solemn, de ziua armei, la Târgoviște. Tu, cu prezența-ți atît de voluptoasă și plin de vervă că erai în stare să umpli singur un amfiteatru, te-ai dus așa pe nesimțite ca și cum ai fi dorit să nu ți se observe absența. Dar ai lăsat urme adânci, de oltean mândru și gospodar, pe unde ai trecut; mai ales în inima și memoria fiecăruia dintre camarazii cu care ai împărțit nu doar ciorba din cazanul de campanie ci și privațiunile vieții de slujbaș anonim în uniformă sub drapel. Reproduc una dintre aceste urme ce mă onorează:
“Citesc în avans volumul de versuri “Tâmplenii” al camaradului Mitică Sava, ce urmează a fi lansat chiar în cazarma, ajunsă azi muzeu, unde noi “locotenenții de la gară”, cu azurul cerului în priviri, ne încumetam să mergem pe urmele celor care au vegheat văzduhul hotarelor patriei.
Recunosc, mi-a plăcut ce am citit – această poezie de gânduri prin care autorul se destăinuie pe sine ca o umbră a sa, introspectează lumea precum omul din oglindă care îl judecă pe cel din fața ei. Cu sensibilitatea celui dăruit cu harul cuvântului relevă adevăruri vizibile la tot pasul dar nevăzute, făcând ca dincolo de înțelegere și banalul să devină punct de inflexiune și meditație. Îmi place poetul ironic, mirat socratic, conservator, patriot, filozof, îndrăgostit...
E o neliniște cruntă sub tâmplele sale, o cascadă înaltă de metafore-idei se revarsă peste zgomotul cotidianului, ieșind ca firele de iarbă primăvara să le vadă lumea. “Să mă înveți să înot în formula apei” pare obsesia scormonitorului în lichidul vieții spre a descoperi starea de bine a lutului fertil din călcâiele crăpate ale terranului țăran român pe cale de dispariție. “Dar seara înainte de culcare / își bagă tălpile-n lighean / să se mai moaie-n apa caldă lutul / abia atunci își amintesc / ce știu dintotdeauna / că sunt niște terrani / ce duc planeta în spinare / eroi în mitul cu titani / dacă nu mă credeți / priviți-mi tălpile / și acum după milenii / de greutatea ei / mai am călcâiele crăpate” Și nu e vorba numai de cel ajuns fermier spre a nu se mai ști că el e terranul, adevăratul stăpân. Am în vedere, mai ales, pe acei țărani din trupurile cărora crește grâu:“nevăzuți, de ziua națională / martirii au ieșit și ei la paradă / fără mâini, fără picioare / nu băteau pas de defilare / din Carei la malul mării / înotau în lacrima uitării / între ei cel mai neștiut – / Eroul Necunoscut.”
Autorul e un neliniștit în atâta vibrație din jur, vibrează și el precum coarda arcului care și-a trimis săgeata să penetreze adâncurile misterului. E savuros, plăcut, subtil chiar și când morala de final are vag umor: “coboară noaptea-n cimitir / și ies fantomele la dans / se face cerul coviltir / iar oasele dansează vals / pe-un murmur vag de recviem / e haos generalizat / cum dracu să mai înviem / când clopotarul doarme beat / care-i bogatul ori săracul / se-întreabă stelele pe cer / în șură-i mai ușor de găsit acul / cum să dezlegi acest mister / mai bine mort decât iar să disper”.
Acum, când scriu aceste rânduri, privesc negrul din afara ferestrei cu care simt că în curând mă voi contopi. Nu mă tem, voi pleca spre alți zori, dar în noaptea asta parcă, de la atâta lectură fără perdea și sinceră, devin și eu poet. Lângă mine e camaradul Mitică Sava, stăm în jurul unei budane cu vin să uităm de grăuntele însuflețit care suntem, pierduți într-un veșnic univers ce nu are habar de noi. Concluzia care mi se impune: “picături de eu”, “parasofisme” ori “afroditisme” tâmpleniile nu sunt niște aforisme mai de la margine, de lângă tâmplă, ci sunt esențe ale gândirii pure – adevărate bijuterii verbale, niște nestemate metaforice care contrariază și încântă mintea cititorului.”.
Pentru minunata culoare ce o dai strădaniei mele îți rămăsesem dator cu acest mulțumesc, camarade Cândea. Un sentiment de pudoare m-a oprit să-ți răspund mai devreme. Nu ai putut veni la lansare, așa cum lipsești și din această cea mai recentă fotografie a noastră de grup. Dar la slujba de pomenire erai chiar lângă mine, țineam împreună de platoul veșnicei pomeniri. Și Cel de Sus privea și îți binecuvânta amintirea și faptele.