Furtuna s-a sfârșit, iar în urma ei a rămas o claritate rece, ca o dimineață de iarnă care începe să înghețe marginile lumii. Astăzi nu te mai strig în întuneric. Timpul, care zile la rând a fost o lamă de sticlă, a redevenit o apă curgătoare—de data aceasta adâncă, mută și cenușie, care îți spală încet chipul din memoria acestei camere.
Am încetat să mai lupt cu absența ta. Obiectele au încetat să mai sângereze amintiri; acum sunt doar lucruri de lemn și pânză, martori tăcuți ai unui anotimp care a trecut. Cearșafurile nu mai păstrează forma corpului tău, iar parfumul tău s-a evaporat, lăsând loc mirosului simplu de aer curat și ploaie de noiembrie.
Înțeleg, în sfârșit, că despărțirea nu este o prăbușire, ci o așezare. O acceptare geometrică a faptului că două linii paralele pot lumina același cer fără să se mai atingă vreodată. Iubirea noastră nu a fost inutilă doar pentru că s-a terminat; ea rămâne o insulă de chihlimbar în trecutul meu, un loc unde noaptea a fost, cândva, îmblânzită.
Nu mai am nevoie de busole și nici nu mai caut gravitația pierdută. Învăț să merg din nou prin acest univers fluid, cu greutatea propriei mele singurătăți în piept. Îți mulțumesc pentru lumina pe care mi-ai dat-o și îți dau drumul în fluxul orelor, acolo unde timpul ne va transforma pe amândoi în uitare, sau poate în poezie.
Rămâi cu bine, oriunde te-ar duce valul. Din tot ce am fost, a rămas doar această pace curată.

Cel care a învățat să respire în absență,
O umbră împăcată cu propria noapte.