Astăzi, lumea nu a mai fost un asalt. Zgomotul străzii s-a retras de la sine, lăsând în urmă o liniște plată, fără relief. Am înțeles că resemnarea nu este o înfrângere, ci momentul în care încetezi să-i mai ceri realității să fie altfel decât este. Orașul a redevenit un decor familiar, iar eu am redevenit cel de dinainte, cel fără tine. Mi-am privit gesturile în oglinda din hol; sunt mai lente, mai așezate, lipsite de urgența acelei căutări oarbe din primele zile. Nu mai există nicio febră. Am încetat să mai aștept ca telefonul să vibreze sau ca o siluetă cunoscută să se desprindă din mulțimea de la metrou. Golul din dreapta mea, de pe bancă sau de pe pernă, nu mai este o rană deschisă, ci doar un spațiu neocupat, la fel de firesc ca un scaun gol într-o sală de teatru după ce spectacolul s-a terminat. Există o frumusețe stranie în această resemnare curată. Este sentimentul pe care îl ai când privești o fotografie veche: recunoști lumina, recunoști zâmbetul, dar știi că oamenii de acolo aparțin ireversibil altei epoci. Te-am lăsat să devii trecut, fără mânie și fără regrete. Ne-am trăit bucata de drum, iar acum mergem separat prin aceeași toamnă, sub același cer care nu ne mai cere să ne explicăm nimic. Sunt, în sfârșit, complet așezat în propria-mi viață