Într-o miercuri cu gust de plumb și gutuie,
mi-am prins degetele în balamaua ușii
prin care mi-a ieșit sufletul —
tunel cam îngust și prost iluminat
pentru un eu cu un ego superlativ.
Nu țineam degetul pe broască
ca să-mi intre fluturi în stomac.
Voiam să măsor hiperbola tristeții secundare cu alcoolmetrul tatălui,
moștenit de la bunicul.
Polobocul, între timp,
începuse să înmugurească exclusiv în direcția opusă adevărului.
M-am uitat pe după el, să văd dacă-mi joacă feste vreo ciupercă —
licoarea era prea curată să se amestece cu sporii.
Beciul își țintea gravitația direct între sprâncenele mele mari și stufoase,
un prost obicei local.
Urcam scările cu încă o părere de rău.
Era prima.
Nu-i mai dădeam de capăt.
Lumina din fund se tot îngusta pe măsură ce îmi măream pasul spre ea.

•
Când încerc să rostesc cuvântul Eternitate,
mi se umflă molarul de minte (unicul)
și-mi cade din buzunar biletul de tren folosit anul trecut la periferia Calcuttei.
Străzile care mă depășesc nu au majuscule.
Iau forma cablului electric prin care curge eternitatea la tensiune lingvistică.
Sub grinzile de leandru și întuneric,
o iluzie de gradul trei îmi mângâie creștetul
și-mi arată locul de unde ar trebui să-mi înceapă chelia,
făcând aluzie, desigur, la testamentul genetic al tatălui.
O îndemn să consulte manualul de clasa a X-a
și să-și facă temele:
cheliile vin cu zestre de la mame.
Mama are cea mai bogată și mai frumoasă coroană
din toate existențele.

•
Poate, când mâine voi deschide fereastra
și voi lăsa infinitivele să-mi ciugulească din palmă
semințele florii tinereții, puse la conservat de mama.
Vor învăța să zboare.
Ori poate vor rămâne verbe și atât.
Până atunci, scot din buzunar firul de ață.
Îl înnod strâns de axis mundi și trag — trag tare să văd dacă nu cumva titirezul ăsta a găurit Polara din colțul ogrăzii.