nu mai știu nimic despre mine
plictisită singurătatea aceasta încă neterminată
de la înălțimea suspinelor hăituite de melancolie
își poartă tristețile vieții cu ochii pe ceasul din perete
semnele se arată fără să le cunoaștem numărul
prin fereastra murdară de nori albi
bine că există cerul altfel cine ar mai iubi oamenii
de ce copacii înnoptează cu frunzele înspre amiază
iată visele noastre împrăștiate sub stele
se simte căldura ta cum coace merele verzi
lumea iese pe faleză elegant îmbrăcată
ultimul surâs așteaptă în camera de alături
deschizând lotusul înzăpezit al sinelui
s-a întors iar paznicul ploilor de noapte
respirând sacadat în tăceri netraduse

suntem orbii ce numără frunze
neliniștea ți-a dat formă și chip
stele căzătoare se îngroapă chiar la mine în pat
noaptea îmi lasă peste tot amintiri fără scuze
și peste ochii tăi coboară cuminți din ploile de toamnă
lumina călăuzei în așteptarea chemării
aleargă după noi dimineți ipocrite confuze
(fraților raiul nu mai e ce-a fost odată)
secundele eu le simt păcătuind fără grabă
timpul – ultima mască a înfrângerii
orizont și destin