îngenuncheată în ape nu mai am palmele întregi
mă las arcă și trec peste lumi
depărtarea de țărm e semn că exist azi mai aproape de lume
fire de viață se țes la picioarele timpului
nu mai am urmă de pământ spre a-mi acoperi chipul


ție îți las prima amintire din pântec
tatălui mai am să-i aduc paharul din apa apelor
și mâine voi adormi fără-ncruntare singurul om rătăcit


undeva sunt chemată să înalț în liniște mâinile
muntele acela este mai viu decât coloana celui din urmă om
ultimul anotimp nu a trecut încă prin ochiul copilei
e cânt de clopot în alte amiezi din curtea vechiului schit