Mă tot fâțâi ca o tembelă cu rănile mele festive, roșii ca niște mărțișoare, mă dau cu lacuri și vopsele, scriu poeme de dragoste în caietul dictando, până când viața mea arată ca un gablonț atârnat penibil de gâtul soartei.

Tot mai rar am curajul să-mi smulg acul de siguranță.

Oricum, în salonul ăsta poemele sună ca niște țevi înfundate.
La chioșc se vând covrigii de ieri. Nu calc pe iarbă. În curte cresc ghiocei printre câinii viguroși ai spitalului.

Cred că viața mea a devenit decorul de carton prin care trec viețile adevărate ale celorlalți.