limbută e tăcerea.

există zile în care nu ai vrea să ai vreo inițiativă.
atunci ai nevoie de o realitate care să se impună ca un decolteu hărțuitor privirii.

de ce suntem noi oare o generație de blestemați? de ce n-avem dreptul să fim și blegi și sentimentali dacă ne apucă? ne e rușine de inima noastră ca de o bubă ivită pe nas peste noapte. ne ascundem inima și rânjim peste ea. schimonosit.

ne e rușine de dragoste.

vreau toți mugurii la picioarele mele.vreau să stăpânesc suflarea verdelui și să mi-o aduc în obraz. să mă gâdile presimțirea altui sânge, făcându-i cu ochiul sângelui meu.

ce râs eliberator aș emite, dar, desigur, nu e acela pe care-l căutam.

mie mi-e foame de mine de tine mi-e foame nu

numai jivinele mai au grijă de mine. se tupilează în patul meu, le simt răsuflarea în gură și nu mă mișc. le pot înghiți cu totul dintr-un respir. jivinele au cozi lungi împletite pe spate și sâni cumplit de umilitori. sunt toate femeile pe care eu n-am putut să le fiu.

jivinele mele.

există oameni pe care nu pot să-i privesc când mănâncă. li se umflă obrajii ca ai broaștelor, iar ochii lor îmi dau senzația de absorbire mută și neopribilă. sunt asemeni unor lupi în fața leșului: concentrați și adânci, pregătiți de voluptate, beți.

de aceea,
încă mai cred că saliva curge animalul din noi
fără voia noastră

dacă o să încerc să îmi scot cuiul din cap, dumnezeu o să aibă o piesă lipsă la insectarul lui uman. și nici măcar n-o să observe.

de aceea îl las acolo să-mi țintuiască-n pereți delirul
în care, desigur, nu mai recunosc decât o bombăneală de babă.

mai ales când nu mă doare, mă gândesc că voi fi și babă într-o zi.

deocamdată fă ordine în frigider.
vine carnea.