Azi m-am gândit ce simplu pare totul văzut din afară,dar ce furtuni de sentimente și ploi ascund sufletele noastre.Mă regăsesc din nou în fața hârtiei (îmi place cum miroase),apoi în fața computerului care deși pare ca ne leagă unul de altul,de multe ori îmi pare ca nu e așa.Și stau așa,pierdută cu gândurile înțepenite asupra unui singur subiect.Oare urma lăsată în aer,rămâne?Sau aerul,călătorind,își duce urmele cu el?Mă intreb dacă aerul nu e obosit.Oare toate urmele din aer când se suprapun ce simt?Oare urma mea se suprapune?Oare când zvâcnește inima,înseamnă ca urma mea se suprapune cu a altcuiva?(Căsătoria este ca o cetate:unii bat să intre,alții bat sa iasă...așa zicea cineva care chiar dacă gândurile îmi sunt ințepenite altundeva,a reușit să îmi atragă atenția.)
Călătorind,aerul refuză urme?Uită?Dacă urma mi-am lăsat-o pe bancă,aerul a luat-o?Simt în unele zile niște zvâcnituri nebune...mă gândesc că atunci urma mea se ridică,călătorește...se îmbrățișează cu altă urmă...
Știi de ce mi-e teamă?
Ca urma mea să nu facă ceva cu care eu să nu fiu de acord!
Știi de ce mi-e teamă?
Să nu fi făcut deja!
Parcă...urma mi s-a desprins de trup...s-a așezat pe bancă...a băut Red Bull...hmmm...deja sună prea personal.