azi a fost o zi ca un tren. mă tot gândeam să cobor la prima. dar ziua nu se oprea niciunde. parcă și eu am devenit mai nehotărâtă spre seară. m-am gândit că mai pot să rămân. paradoxal rămânând pot să merg mai departe.


pe coridor o fetiță trage după ea un câine de pluș în lesă. mă gândesc că nici obiectele nu au o soartă mai bună. îmi verific gâtul. parcă simt în jurul lui o urmă de laț. în suflet simt o urmă de obiect.

asistenta șefă zâmbește tot timpul. uneori o caut în tot spitalul doar ca să văd dacă mai zâmbește. da. și asta mă liniștește puțin. fetița latră subțire în locul câinelui maroniu de pluș. tot ea îl ceartă. nu pot să zâmbesc. nu pot.

pacientul din salonul unu are incisivi foarte lungi. mușcă din vorbe. rostește cuvintele întregi dar însângerate. eu abia acum am observat. nu e prea târziu.

sala de așteptare e plină. îmi fac de lucru pe-acolo. mă gândesc ca s-ar putea să apari. unde altundeva aș putea să aștept fără să observe nimeni.