Pentru prima dată, astăzi ți-am atins frunzele...am simțit în ele întreg universul crescând și pulsând din toată ființa sa... și, toate acestea, numai pentru mine. Iartă-mă că am uitat să te ud... îmi era gândul la altceva... știi, uneori, draga mea floare, frunzele tale îmi sunt mai dragi decât florile... sunt invidioasă pe tine... atâta polen, atâta fertilitate, atâta iubire ascunzi între acele petale preafrumoase... te-am blestemat când el, rupând o surată de-a ta, mi-a arătat-o atât de mândru și mi-a spus, parcă înadins: „Uite ce frumoasă e! Ca o zi de primăvară!” Mi-am zis că ai vrut doar să trezești în mine acel monstru infernal... Am început, în modul cel mai sadic, să îi rup petalele, bucată cu bucată, fericită de acțiunea mea, zicându-i lui: „Mă iubește... nu mă iubește... mă iubește... nu mă iubește...” Deznodământul nu mai conta... importantă era suferința întreagă prin care trecea acea floare, doar pentru că a arătat lumii că e mai frumoasă decât mine.

Îți amintești când ne-am întâlnit pentru prima oară? Era o minunată zi de 1 martie... tu, sătulă de atâta frig și întuneric, ai scos primul firișor din pământ... și parcă atunci toată natura a lucrat spre nașterea ta... soarele și-a întins razele până spre patul meu, pentru a te vedea pe tine, minune dumnezeiască...luna îți veghea la căpătâi... nu mai conta ora, minutul, secunda...toate treceau, potrivnice mie... Din acel moment am înțeles, draga mea floare, că tu îmi ești cel mai mare dușman și am făcut tot posibilul să te întrec... am tras jaluzelele la cameră, sa te ascund de privirile soarelui... dar el parcă intra acum și mai aprig, luminându-te doar pe tine.... de lună te-am ascuns pe o noptieră, dar luna s-a mutat după tine...și timpul trecea tot atât de potrivnic mie...

Dar, draga mea floare, să știi că nu mă dau bătută... într-o zi, tot universul va pulsa și în ființa mea... și atunci voi ști să sunt și eu o părticică a acestei lumi...