e târziu și e toamnă

nu mai adun orele minutele
ci doar clipele cuibărite
în așternutul cărnii
ca o tentativă
din același trup
aproape neatins de nimeni
curge timpul

așteptarea nu o mai împart cu nimeni
am adunat-o în palme
ca pe o rugă
încă de când
am început să merg

oricum anotimpurile se repetă
cartea s-a deschis de câteva ori
și se va închide
o singură dată

pleoapa strivește ultima clipă

din trup
se deschide o fereastră
e doar un rest rostogolit
din marginea sângelui

acolo
unde se rupe culoarea pământului
ca să poți privi înăuntru
îmi voi închide singurătatea