am adunat prea multă ură. simt cum se așează pe mine, ca o pătură groasă. nu am crezut niciodată în sufocare. mi se întâmplă. tot nu cred. respirația e o fandoseală opțională.

a crede este un gest de predare. sunt confuz când încerc. hei, cât l-am mai căutat pe Isus! a fost blând: „poarta mea e dreaptă, tu ești oval”. nu am insistat.

ce de oameni! mi-am zis. oameni-oameni, nu jucărie! aveau și ei colțuri, putea ieși ceva bun din asta. m-am rănit un pic, la început și mai apoi. nu m-am speriat decât la trezirea în dependență.

ceea ce a început ca un turnir a devenit abonament.

recunosc, sunt talentat. mă pot angaja ca paratrăznet în purgatoriu. sunt un magnet pentru focul concentric. induc atâta realitate încât am început să mă plimb cu imaginația de mână, pe stradă lumea ne strigă măscări, mi-e rușine, ea râde. „paștele tău de evadat” zice, copioasă ca prima curvă.

repede mai trebuie să mă separ. dacă anunț că mă sinucid mi-e frică că îmi va fi prea jenă să mă răzgândesc. umblu.

am fugit unde știam că e uscat și aseptic. greșit, am mucegaiul impregnat! de putred, nici de sclav nu mai sunt bun. bacșișurile exagerate certifică intrarea în club. un businessman scriicios e trendy. un pic de greață, la oglindă. servesc rece.

cât m-au bandajat mamele mele! să nu te rănești, să nu... am fost răsfățat. acum am de reinventat în afara proiectului. singurătatea șchiopului de cursă lungă. mi-e frică.

revolta începe cu îndestularea de sine. ce nu știm, e cum ne reinventăm drepți. ca să scăpăm de responsabilitate, să o lăsăm în poala altcuiva. ce să mai cioplesc?

va fi fiind să fie atunci când va fi fost clar totul! am zis. ce bine e să nu înțelegi ce spui. când a venit întruparea posibilei înființări, atunci a fost clar că totul trebuie luat de la capăt. radical.

instrumente, spațiu, asistenți, chiar și public, deși nu era necesar. toate condițiile sunt întrunite. însă cobaiul încă ezită. un electroșoc? sunt străveziu.

e trist că nu cred în reîncarnare. trebuie să mă sinucid live. încă îmi place de mine...