Poeții singuratici se uită seara în oglinda sufletului lor, își pun buzele lână ea și oftează, ca aburul să le spună că-s vii. După aceea se așează pe tronurile lor și, acordându-și lyra, invocă inspirația. Ea vine... se insinuează de jos în sus, suav, dar crescând în concentrație până aproape de tensiunea unui orgasm final, care îi smulge pe poeți din contingență prin IMPLOZIA unui univers DEJA EXPLODAT!

Poeții singuratici cad după aceea în transă. Cu ochii duși, cu sufletele fragede mustind de poezie, ei scriu. storc buretele acesta numit suflet, iar picăturile se înșiră ca niște lacrimi - perle sărate! - pe hârtie, unul câte unul, alcătuind mătăniile visărilor lor incandescente.