E alb. Alb pe chipuri, pe clipe, pe soluri, pe morminte. E alb în fața privirilor noastre.
E ceață deasă, pâclă murdară, e-ntuneric și senin. Zăpada nu lucește sub puterea gerului pentru că…nu-i. Zăpadă nu-i nicăieri.
Alb pe chipurile slabe, palide, bolnave, alb șters, murdar, pe timp măcinat de iubire și speranță naivă. Pe soluri-fantasme, pe morminte-pământ uscat, crăpat, necunoscut.
Închidem ochii. Visare. Nu sunt forme, nici fulgi, e alb. Imaginația inundă gândirea bolnavă, nebunia conduce la delir, frigul provoacă îngheț. Gene clipind disperat în căutare de căldură. Buze vineți amorțite, acoperite fugar de văl negru.
Mâini încremenite sub povara frigului. Sângele circulă greu, gelatizat prin artere vineți și subțiri. Mușchii poartă inconștient ultima luptă cu viața. Trup încleștat, împietrit, solidificat de timp și frig.
Picaj, cădere liberă pe pietre funerare și morminte reci., murdare. Zgomot asurzitor de impact fatal cu solul, zgomot de colaps neiertător.
Trupul de destinde. La ora și locul nepotrivite. Paltonul subțire se transformă-n scrum. Răsuflarea devine praf de cenușă cristalizat de vânt, iar urma tălpilor, idee. Idee din care pornesc amintiri trecătoare. Ca ființa umană și existența ei.
Ninge…
Un trup deschizător de drumuri. O jertfă pentru fulgi care oferă viață și fericire copiilor, întrerupând ciclul vieții murdare și-ncremenite de frig.
O ploaie de fulgi care trebuia plătită cu prețul unei ființe vii, nevinovate. Dans întrerupt de moarte, de ger, de cădere liberă, de sânge. Sânge în zăpadă, roșie deja, pietrificată sub povara timpului, glorificată…salvatoare.