de la o vreme am început să tac.
mi-am adunat toate gândurile sub piele
am lăsat afară doar un pian cu clapele albe smulse

de la o vreme tăcerea e ca o pubelă în care arunc întâmplările necuvenite

îmi imaginez încă lumea fără ceața asta groasă
îmi imaginez lumea fără coate
doar cu noi uniți de aceeași claviculă albă
îmbrățișând ceva în numele celuilalt


nu mai am nevoie de umbră. nu mai am nevoie de certitudini
Maya îmi joacă șotronul pe inimă. nimic nu e întâmplător
nimic nu e fără noimă.

timpul mă înghite încet ca un șarpe
îi povestesc și ei despre moarte
îi spun că vine o vreme când oamenii tac.