E din ce în ce mai greu cel puțin pentru mine să pot umbla.O femeie scrie un poem.E ca și când o pasere pleacă din colivie. Sosește acasă stăpânul.Colivia goală.Fereastra deschisă. Sună cineva la ușă.Femeia deschide.Musafirul se așează la masă.Unde este paserea întreabă cel venit.Dar femeia nu mai poate vorbi. Observ cu mare tristețe că de la un poem se ajunge la judecată.Drept este să se întâmple.Eu unul nu intru în amintiri...m-am născut liber.Ce mă doare este doar că vine unul zabet și întoarce o lume întreagă împotriva păsării.Ce nu înțelege Zabet este simplu.Dacă ai fi lider de sindicat după numai două săptămâni muncitorii te-ar invita să ieși din fabrică.Nu mă întreba de ce.Sute de tineri mai talentați decât Nichita. De acord maistre. Cel mai greu este să respiri.Cel mai ușor din aerul altcuiva.
Am înțeles să aștern aceste cuvinte după lecturarea unui frumos poem semnat Dana Banu.

http://www.poezie.ro/index.php/poetry/228652/index.html

Un coleg de site Zabet Mihai vine în comentariul său și spune despre Nichita Stănescu.Iată ce spune:

(nu e cazul lui nichita
a mancat rahat cu polonicul dar nu asta conteaza ci talentul lui zice lumea
care talent?
talent la ce?
la poezie?
haida de sunt o suta de poeti tineri mai buni decat el)

e greu e ca o naștere despre care numai femeia cunoaște facerea....deocamdata eu așa știu...că trebuie să atrag atenția că trebuie să strig că trebuie să mă arăt numai când pe masa mea și a vecinului meu a fratelui s-a așezat lumina unei faceri......