Nu ți-am cerut neantul și, n-am să-ți cer mai mult,
Decât o vreme glasul să-ți ascult.
Nu ți-am cerut viața-mi și multe ce ți-am dat,
Þi-o las să faci din ea, un lac înspumegat.

Deși încerc de mult, un sincer ”Da” să-ți iau,
Mă ocolești spunându-mi, cuminte să mai stau,
Să treacă încă olună și alte zeci la rând,
Să trec și eu cu ele, mereu, mereu plângând.

Dar în zadar încerc, mă ocolești mereu,
Îmi faci zilele negre și traiul tot mai greu,
Mă copleșești întruna și rănile-mi deschizi,
Deși ai leacu-n mână tu ochii ți-i închizi.

Nu vrei s-auzi, să vezi, oribilul semnal,
Ce prevestește drama unui “Neandertal”.
Cu atâtea vorbe goale și vagi promisiuni
Mi-ai otrăvit răbdarea cu țepi și cu minciuni,
M-ai umilit ca robul ce-i osândit la moarte,
Mi-ai scos duhul din mine și-o faci pe mai departe.

Nici zeii din poveste, nici îngerii de “sus”
Nu pot ierta durerea ce-n inimă mi-ai pus,
De aceea încerc, întruna și-n vise te mai chem,
Să vii cât mai e timpul să depănăm un ghem,
Un ghem din ață tare, de mii de cai putere,
Să nu-l desfacă nimeni fără a noastră vrere.

Deși o știi prea bine, te simt și din priviri,
Cu câtă dibăcie sfidezi orice-amintiri.

Sunt sigur poți mai multe, poti rănile să-mi furi,
Să-mi realini durerea prin fapte, nu minciuni!
Să-mi faci viața blândă și liniște să-mi faci,
De ce nu spui nimica? De ce la toate taci?.