I
Deșteptătoarele noastre, animate acum electric, își scot toți banii de pâine, chiar dacă noi avem menirea să ne ridicăm fără comandă, să ducem picior după picior unul în fața altuia, pas de pas, pas tras în fața altui pas, să facem numărul de metri, trepte, traversări, coturi, al căror inițial rost nu-l știm, sau poate l-am uitat, dar în mod ciudat nu putem să îl trecem cu vederea.

II
Miere, pământ, sedimente, eredități, gest, presupuneri, compost, preemțiune, articulații, jumătăți, gust, cocleli, post, ofertă, alternative, zile, lumină, vegetal, animal, cald, inconștient toate par a fi respirabile. Numai că este o inspirație paralelă, indiferentă și independentă față de articulațiile sentimentelor. Este tristă constatarea faptului dar, din păcate, inutilă.

III
Pare că încercăm să înghesuim, să potrivim nuanțele prin niște valize lăsate căscate de altcineva. Tot cărăbănim efemeride păturite cu grijă prin ele, iar îndeletnicirea asta ne abate de la închipuirile noastre pe nedrept, îndepărtându-ne de firimiturile pe care le nesocotim, de întâmplările, nerăbdările, pretimpuria pricepere a lucrurilor, adunătura de bocete, în fond, de lucrurile noastre personale.

IV
Iar dacă ne-aruncăm ochii pe-afară, într-un moment de luciditate, să privim zăpada, fără a fi în stare să ne-o închipuim albă, adică văzând-o așa cum este, căci ea e veșnic gri, de ce să ne condamnăm? Albul și negrul sunt numai închipuiri, ori abstracții. Spectrul rezervat nouă între închipuiri e o succesiune de griuri, de chestiuni neutre, unde nu există cauze, bunăoară motive, pentru accidente.

30. 12. 2002