Zabovesc uneori incercand in zadar sa patrund misterul vietii, dar esuez lamentabil. Incerc sa gasesc o explicatie prezentei mele fatidice pe pamant si ma lovesc de o idee care imi zguduie fiinta lasandu-ma fara aparare in fata trairii. Oare fiecare dintre noi nu este decit o jumatate, o neimplinire a ceea ce ar fi trebuit sa fie perfect? E oare posibil ca menirea noastra sa nu fie de a trai ci de a muri in clipa implinirii pentru a iesi din ciclul unor vieti fara numar irosite in cautare oarba? Pierzandu-ma in nemarginirea lumii ma gindesc cu o speranta amara in suflet ca ma voi lovi de ochii care ma pot elibera ... sau .... sunt blestemat eu oare sa ma nasc si sa mor la nesfarsit ?
Curios e ca de fiecare data cind sunt vrajit de cite o pereche de ochi am impresia ca sunt salvat, ca am ocazia sa reunesc tot-ul unitar spre a inceta sa ma nasc si a ma integra in armonia universala. De ce ochii ? De ce singurele lucruri pe care le am in comun cu trecutul milenar sunt caracterizate prin expresia "deja-vu" ? La intrebarea asta cred ca nu poate raspunde nimeni si cu atat mai putin eu.
Am obosit sa ma nasc? Am obosit sa mor? Am obosit sa tanjesc dupa libertate? Nu stiu nici eu. Sunt doar om. Cel putin sper sa ma mai pot numi asa.

13.05.2001 0:45