Daca am invatat ceva cu turcii la poarta vreo 400 si ceva de ani, se pare ca am invatat de frica. Frica de a indrazni, sau poate si mai corect, de a reusi.

Pai, cum indrazneau ai nostri sa manance tributul in loc sa-l plateasca, cum venea o trupa de ieniceri, intr-o raita scurta, la bagat mintile-n cap. Ei, si daca reuseam sa-i “batem”, ce castigam? Venea alta mai mare. O bateam si pe aia, si ce castigam? Mai multa suferinta, mai mult razboi, mai multa... frica.
Sa fi suprimat asta instinctul natural de indrazneala a romanului, fire mai aprinsa altfel?

Sa se fi pastrat instinctul asta, modificat si transformat de istoria ulterioara, in retinerea pe care o resimte romanul modern (ma rog, vorba vine modern) in fata reusitei? O secunda de ezitare, o secunda de indoiala - “Aualeu! Si daca reusesc?” – si de obicei ajunge, in ziua de azi, ca sa pierzi o partida. Si inca una. Si... ne-am obisnuit iar cu stilul. Sau nu ne-am dezobisnuit niciodata.
Cuum? Si marile victorii cu turcii? Si Calugareniul, si Vasluiul, si Rovinele?

Pai, poate acele victorii ne-au tinut in viata – dar asta nu inseamna ca i-am si invins in adevaratul sens al cuvantului pe turci. De ce? Pentru ca au venit si anul urmator sa ne streseze. Precum Liga Campionilor.

…Vi se pare prea Dinu-esca abordarea ?
Si mie. Si nu-mi place. Daca ramanea macar 2-2, taceam naibii. Si cu mine, multi altii. Poate... la anul, secam mai bine fantanile...