PRINTRE SEMNE

Masca se mulează pe pielea ta umedă, mai arzândă în dimineața iernii decât cuibul mistuitor al soarelui, te ascunde, te trădează, râde de tine, te desfigurează.
Nu ai motiv să urăști, nici să iubești tot ceea ce natura n-a orânduit bine. Printre razele abia simțite care chinuiesc stâncile-care răscolesc, trunchiurile arborilor și toate jocurile frunzișului, capetele abia conturate, ochii triști, cerurile pline de lacrimi- nu ai timp să treci.
Împotriva neantului indiferent unde țâșnește dragostea oarbă la defileele spaimei de tot roșie, cursa își are sorocul prevestit, cea mai bună justificare de a trăi, în care tu te clatini.
Tu sau eu in același joc, tu sau eu in același loc, la fund în aceeași deschizătură.
Totuși dacă s-ar ridica puțin perdeaua de frunze moarte, de cuvinte veștede de pe urzeala neindemânatic țesută a minciunii omenești, s-ar vedea în lacrimi cristaline, imaginea feerică a iubirii,a dragostei noastre, care va dura mult…mult de tot…o veșnicie…
Dar eu mă învârtesc în jurul neantului.
Aerul care umflă spațiul,cu totul mă duce la deznădejde…Nu voi mai face nimic în seara aceasta. Poate voi sosi la timp să nu pierd lumina. Oboseala mă încolțește din nou la această răscruce. Nu mă mai gândesc la nimic,nici înainte, nici în urmă. Setea mă arde în adâncul rărunchiurilor, setea de viață și mai slabe îmi sunt mâinile decât pulberea drumului. Nu grija de a nu fi iubit mă mai susține, ci grija de a iubi, căci iubesc, căci te iubesc” ca o nebună. Cu vibrații în coșul pieptului și tremur, cu moartea la jumătate de drum abia sfârșit, mă culc cu buzele pe țărmurile înghețate ale hăului întunecat.E frig…îngheț…adorm…Dar mă va trezi prezența ta, inima ta care vreau să bată pentru mine, mă va trezi din neant chipul tău pe care îl voi vedea curând.Aștept… Vino … Adorm…