Azi am vorbit cu ploaia. Era tristă... Vântul o poartă peste tot, ea - cuminte - îl urmează. Am întrebat-o: "De ce umbli după vânt?, De ce nu ești liberă?". După un moment de tăcere, un moment în care ea a încetat să mai cadă, mi-a răspuns: "Vântul e fratele meu mai mare, trebuie să-l ascult. Are grijă de mine."
"Dar, câteodată, vii și fără el" - i-am zis nedumerit. "Așa e" - mi-a răspuns, "Atunci sunt singură, mă plimb..."