Ia zi băț... Hai, zi băț, dar spune-l de mai multe ori, de și mai multe ori, spune-l de prea multe ori... băț... băț... băț... băț... băț... băț...
Ai obosit? Te-ai concentrat suficient de tare asupra lui?
Nu-i așa că nu mai știi ce înseamnă? Sau altfel: la a câta rostire consecutivă își pierde sensul un cuvânt? Mai mult, după câte alte rostiri începe să capete un sens nou, nebănuit chiar cu o clipă în urmă?
O fi repetiția mama învățării, dar copil fiind și jucându-mă cu cuvintele, am descoperit un prag al repetării, dincolo de care sensurile nu mai trec sau, dacă totuși se strecoară, sunt deformate, amestecate, mestecate, stecate, tecate, cate... ate...
Tot din talmeș-balmeșul copilăriei îmi vine în minte fascinația mașinii de tocat: minute în șir urmăream mâinile mamei învârtind monstruosul melc repetitiv care transforma bucățile familiare și identificabile de mine sub numele de carne, într-un mănunchi de vârtejuri alb-rozalii, fără nume, fără identitate, fără nici o pretenție de apartenență la vreo viețuitoare cunoscută, mormane diforme și lipicioase pe care știam că aveam să le mănânc numai după ce mama le va fi atribuit un sens nou, o identitate nou-nouță de chiftele, perișoare sau alte bunătăți la fel de cunoscute simțurilor mele ca și carnea originară.
Spuse fiind toate acestea, simțită fiind golirea de sens a tot ce este trecut prin mecanismul repetiției, am putea să ne imaginăm un joc: se ia DEX-ul, se alege un cuvânt, se trece bine-bine prin mașina de repetat obsesiv, apoi se observă atent și se notează noul sens, noua definiție a cuvântului ales. Repetând procesul, un număr rezonabil de voluntari ar putea, într-un număr rezonabil de generații, să creeze o limbă cu semnificații noi atașate de cuvintele vechi – și firește, ca în orice limbă care se respectă, un dicționar nou (necesar ca să n-o uităm prea repede, cum de prea multe ori se întâmplă chiar și în limbile cu dicționare).
Un exemplu îmi vine în minte, în sprijinul argumentării existenței fenomenului migrației sensurilor: englezescul miserable (adică nefericit) și românescul mizerabil (adică exact ce-am spus) – două cuvinte asemenea dar diferite prin sens, chiar dacă pe la unele filme mai întâlnim traducerea de tip „furculition”. Se poate ca, acum o vreme, un englez tenace, auzind pe stradă “mizerabile”, să-l fi repetat până i s-a ivit asocierea cu starea lui de spirit, care era nefericirea... și așa să-i fi rămas nefericitului numele pe limba engleză până în ziua de astăzi.

Hai că ne-am jucat destul. Mă duc să-l învăț pe fiu-meu ăla micu’ să zică ‚rață’.
La bună vedere (dioptrii zero)!