Sunt doar o amintire a unui om trecut.
Senzatia de normal, de bine a celui obisnuit a devenit pentru mine o amintire, si creste teama ca panica nu imi va trece niciodata.
In fiece zi simt cum se duce timpul pe langa mine, si toti ceilalti progreseaza intr-un fel sau altul in timp ce eu stau pe loc.
Sunt lucruri la care e mai bine sa nu te gandesti, sa nu le analizezi si reanalizezi, dar daca nu gandesc voi mai fi om?
M-am intrebat ades care a fost momentul care a declansat starile cumplite in care nu mai suportam sa stau treaza? Nu l-am gasit si am incetat sa caut.
Mi s-a spus ca doar in mine e raspunsul si salvarea.Cateodata reusesc sa spun "nu", alteori astept sa fie maine sa imi treaca. Stii cate zile din viata am irosit cautandu-mi linistea? Vreau sa fiu din nou un om ca toti oamenii.
Vreau sa pot sa plang din nou.
Astept zile mai bune, dar daca asa va arata tot restul vietii mele?
Mi-e frica de pasari.
Cand eram mica visam zeci de porumbei care intrau in camera, si azi ocolesc de departe orice inaripata ce apare la orizont.
Sunt constienta ca anii ce vor urma, prin natura lucrurilor imi vor aduce tragedii reale si va trebui sa ma tarasc inca multi ani si moartea fi-va izbavire?
Sunt slaba si n-am nici o sansa daca nu voi invata sa accept ceea ce sunt pentru a putea creste.
Stiu ca ma auzi, dar nu stiu daca ma asculti.
Nu-mi da tot ce iti cer, da-mi macar o sclipire de suflet si forta sa privesc lumea in ochi si sa pot striga ca exist.