Uitasem că Iuda cel modern nu mai sărută obrazul.

Mușcă arginții cum mi-ai mușcat buzele, mușcă-i fericit, ai să-ți cumperi cu ei un zîmbet fals și sîsîit de șarpe din gură de femeie!

Îți scriu prin ochi străini, ochi străini sub sprîncene încruntate. Îți daruiesc, prin ochii lor, incoerența mea. Stăpînește-o cu bine!

Frumosul meu are arginți pe pleoape...
Mi-e milă și silă.
Îmi pierd cuvintele.
Nu știu ce doare mai mult.
Lipsa lor, prezența ta, tăcerea mea? Unul după altul, se topesc în mine, alimentînd forța singurelor litere ce se încăpățînează să rămînă împreuna:
m... i... n... c... i... u... n... ă

O altă ordine, o altă formă... Încerc. Degeaba, dar încerc.
Îmi dormi nopțile, îmi taci liniștea, îmi trăiești. Ce-mi mai rămîne???

Să nu mă pierzi.... minele m-a pierdut.