Ascultasem porunca să las în jos necuprinsul
să răstorn ceașca boltei
oarecum spre stânga ta
oarecum spre muchia ce taie orice izvorâre de lacrimi.
Înghițisem nelămurirea atârnând de o streașină
a cărnii tale
neavând nici măcar o umbră
din care să smulg și să arunc o coastă.
Aplecasem visul ceva mai spre cuget
trezind nedorit lupii urlând în stepa de gând
rătăcind printre colții durerii din mine
alte păsări de pradă căzând.
Luasem din desaga peticită de viață
un fir de dor
un bob de tăcere
o coajă de lacrimă
tăindu-le
zdrobindu-te
fărâmându-mă.