Până-n ziua când învățăm să mergem,
fulgul aripii de înger ne stă alături,
dar mamele au obiceiuri proaste, moștenite:
nu-i lasă pe copii să-și ia zborul.

De la primul contact cu pământul încoace,
picioarele mele s-au tot împiedicat,
iar tălpile, care au o memorie bună,
au descoperit toate prăpăstiile și stâncile.

Nu știu ce-o fi mai bine pentru purificare:
să mă nasc din nou in puf de inger
și să-ncerc un zbor,
fără acordul mamei,
sau să-mi continuu drumul,
cu tălpile sângerânde,
cu degetele roase la picioare?