Þara mea cântată-n ode și în coruri madrigale
Este unică în lume, și moș Gheorghe plânge-a jale...
- Apoi, de! O fost o vreme, când a fost prea mult cântată,
Iar acum, comedie, n-o vedem decât pe hartă...

Frumuseți de-odinioară, munți, câmpii, izvoare, marea,
Livezi mănoase, râuri limpezi, iarba verde, grâul, floarea,
Sărbători menite Þării, stejari falnici, hărnicie.
Þara-i precum o spus și Ștefan, noi trecători suntem sub glie.

Privighetori cântau în triluri și în cuget era vară...
Cine s-o mai cânte, taică? Corbii? Lupii-n plină iarnă?
Iar sărmanii-s rătăciți, triști și dezorientați.
Munții noștri aur poartă, ei sun flămânzi și speriați.

Și-apoi ce să cânte? Râul, colcâind de-mpuțiciune,
Sau păduri revendicate ori transformate în tăciune?
Păcură? Mizerii? ...zău! Noroc că mai e pe hartă,
Altfel poți să juri, nepoate, că Marea Neagră-i Marea Moartă.

La televizor urgii, deșertăciuni, destrăbălare...
Căldura cugetului nostru, istoria... cad în uitare.
Patriotism, fraternitate, să suferi pentru Þara ta,
Și ipocriții cei fățarnici o spun cu gura altuia.

Nu se mai compun poeme despre scumpa Maica Þară,
Cine s-o cânte iar în versuri? Slăvită ca odinioară?
Nu se mai citește-o carte, nici atât o poezie,
Dar-mi-te să-ți slăvești Þara? ... poate tata... de sub glie.