Debutul zilei

I
M-a trezit agonia nopții,
Și zorile m-au prins prin paturi străine;
țipătul aspru al trenurilor de dimineață
înveșmântate în straiele fugii.
Cocoși răgușiți prin grădini și lumea
hipnotizată prin lumina pală a camerelor,
smulsă celor patruzecidevați,
parfumul dantelat al crematoriilor
în suspinul cerului înmugurit.

II
M-am trezit în desfrâul dimineții,
când sărutam buzele unei femei
și ceața îmi făcea semne
cu mâna de la fereastră;
ceaiul pus pe foc continua să suspine
iar zorile m-au prins prin cearceafuri străine.
Bolta gândurilor se adâncește,
pare că fuge de mine
și mă abandonează neantului.
E o durere în trăirile dimineții,
când clipele se îmbracă cu noi
și ne îndeamnă spre noul chin al zilei.





III
Soarele încă nu i-a permis luminii
să se dezlănțuie,
se joacă doar în ferestre ca un câine în lanț.
În timp ce-mi tremură mâinile
și-mi arunc apă rece pe ochi
tălpile goale mă frig și-o răceală cumplită
se furișează în corp.
Mănâncă pâinea asta neagră, iubitule!
Îmi zice fără să-și ridice privirea
din ochiurile ciorapilor trași pe picior;
eu, abandonându-i gura,
mestec hulpav din codrul docil.
Fața de masă se umple de ora exactă.

IV
Ziua trecută cade de pe calendar
într-un mod pedant și totuși voluptuos,
cu o grație pe care agonia dimineții
aproape trecute nu o mai poate prinde
în capcana sonoră a sirenelor.