Cu mîna stîngă ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.
Mi s-ar părea că deslusesc, prin crenge,
zvelti vînători, în arcuitii lei
din goana calului, cum îsi subtie arcul.
0, tinde-ti mîna stîngă către ei
si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile l-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi si-n jur să sterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrîng
... si ai putea, uitînd, să ne strivesti în gene
dar chipul ti-l întorn, pe bratul stîng.