RUGÃ NEROSTITÃ
Ce imperfecte îi par razele soarelui
unui orb, el neputând vedea decât
umbra!

Vreau să știu să alung tot c-n mine s-a pierdut cândva, să merg în derivă spre… mine, să mă separ să caut o fărâmă de infinit în trăirile mele.
Neștiind legile scrise ale acestui univers să mă opresc într-o clipă trăindu-ți liniștea, să mă opresc mereu găsindu-mi refugii de uitare în popasuri de clipe.
Să uit existențe înveșmântate-n durere și să visez la Dumnezeu închipuindu-mi-L om pus să ne cerșească neliniștea din suflet, pentru că astfel, eliberați, am putea fi dumnezei… chiar și pentru o clipă.
Închisoarea de gânduri să-și deschidă porțile pentru ca toți prizonierii să poată evada și, întorcându-mă la început să nu știu nimic, să fiu un copil inocent trăind zâmbetul mamei… pierdut!
Unicul univers să-mi capteze lumina zilelor fericite și să-mi alunge despărțirile dintre suflet și trup.
Să-mi plec privirea în pământ, să fiu pământ… acolo la acel nivel e totul încă spre devenire, nimic nu e stigmatizat într-o ipostază.
Ecoul pașilor tăi sp-mi fie viu, venind către mine să-mi odihnești puțin în suflet și apoi în furtună, să pleci liniștit spre a mă reîntâlni și acolo; resemnați în timpul ce se scurge doar în noi să creștem și să murim căutând Infinitul.
O Reîntoarcere să fie posibilă la vremea când Șarpele ispitea pe Eva iar Timpul viitor să fie mort, să oprim Gestul - Timpul Durerii - .Primordialitate desacralizată căci Ispita vrea eternitatea fiecărei Clipe, furându-ni-L pe Dumnezeu!