și ochii pietrelor tresar, iubito,
așa cum sunt, căzuți in veșnicie
și cufundați in nalta poezie
ce cu un braÈ› agale ai lovit-o.

statuia nemuririi noastre vie
târziu nu e,-amurg de-am răsărit-o
și calea de-nceput n-am rătăcit-o,
iar visul taina incă ne-o mai știe.

secundele clipesc acel monoclu
și vremea-și poartă falsa dioptrie
pe orizontul mărginit de cioclu.

ne-om dăltui-n netimp și sihăstrie!
să lepădăm ce-a fost și ce-o să fie,
înveșmântați in suflete pe soclu.