Reinventați pe pânză, ca zugravii
Aceleași spaime dar cu alte straie
Și sunteți fără doar și poate, scalvii
Cuțitului, ce-n carne vie, taie.

Aveți mereu o treabă importantă
Și ați uitat sau nici n-aveți habar
Că-n goana inutilă, galopantă
V-ați încuiat speranța-ntr-un sertar.

Vă-ncăierați degeaba pentru mine
Tot așteptând să-ncep să mă despoi
De ceea ce mă-ncheagă și mă ține
Să fiu și eu, vremelnic, printre voi.

Mai stați și voi duminica pe-acasă
Și sufletul, cu liniște vă umpleți
Că prea vă-nghite lumea găunoasă
Copii ai veacului grăbit ce sunteți!