inima mea, arc intre Paris si Kotel





amintirea morților,
dusă pe umerii de bivol ai Senei
către letargia civilizației concentrice,
unde se va sfîrși?

urc în nava catedralei Notre-Dame de Paris
și scara de argint se prelungește
dincolo de un vis fără puncte cardinale.
eu nu mă voi opri,
lumina mă susține deasupra tenebrelor

strada Rivoli plînge,
axa Tuileries-Champs-Elysées vibrează
în ritmul unei inimi aritmice
și resemnate,
Cité mă cheamă cu un strigăt de var,
podul Concorde mă duce acasă
ca pe un bețiv prietenos cu cuvintele de iubire

mamă, căutarea luminii
este un miez de noapte
fără predestinare.
eu trec prin Orașul Luminilor
purtînd în suflet
mirosul de pămînt
și de zid

în umbra Turnului Saint-Jaques
am găsit rădăcini dulci și semințe de rodii:
ah, civilizația mea dormandă,
cu fiecare pas apropiindu-mă de altar
în ispitirea Luminii originilor,
cu fiecare zi zburînd mai departe,
plîns către o frunte tristă
la Kotel