Despre înțelepciune

Un om bătrân mi-a apărut în cale.

Spunea că-mi va vorbi de-nțelepciune:
Cum cu răbdare dobândești în viață,
Cu teamă, cu respect și cu admirare,
Tot ce-i suprem și veșnic.

Ea nu-i o vorbă goală la margine de drum,
Ci doar îndepărtată pe-alei fără ecou.

Ea lasă un alt suflet pe calea ce-a urmat-o,
Când coasa taie giulgiul și cade peste trup,
Ca viața s-o-nțeleagă, s-aleagă, să dezvolte,
Trăiri ce importante s-au dovedit a fi.

Acestea auzit-am, bătrânul mi le-a spus,
Și eu ciudat privit-am, privit-am spre apus.

Am realizat că moartea trecut-a cu vederea
Un suflet bun și pașnic ce-n el sălășluia,
Luat-a ea doar trupul îmbătrânit de soartă,
Iar mintea a lăsat-o, lăsat-o undeva.

Și zi de zi la dânsul privesc cu admirare,
Știind că-nțelepciunea nu s-a pierdut în van.