Sunt roza-aceea care moare.
Mor în grădini și mor și-n tine,
Am fost atît de farmec plină
Dar nu mai sunt decît o boare...

Am spinii roși de-atîta zbucium
Culoarea mi s-a prins de praf
Aș lua o pensulă din vraf
S-o pun în gîndul lung - de bucium.

Pictez cu ea o roză - iară -
Dar eu petalele-mi cobor:
Cad ruginite pe-un covor
În care s-a țesut o vară;

Și-atunci cînd bruma cade
Se strîng și frunzele-mi de dor
Alunecă-ntunecate de un alt nor
Ce plouă-ncet și cumsecade:
"E vremea rozelor ce mor..."

Epitaf:

Suspin ca roua de ușor
Și-aud și rozele ce mor,
Ce-și lasă buza-ncetișor
Pe drumul greu de-atîta dor!