Arde ceara albă în sfeșnic rece de alamă
Iar plăpânda sa lumină privirea îmi atinge.
De-a fumului vâltoare infinitul se prelinge
Și-n umbră îmi scufundă fantasma chipului sub lamă.

Trecutu-i doar nimicul prins între pereții goi,
Iar carnea-mi e cristalul de clepsidră
Ce ține-n ea un ultim fir de pudră
Vânat de cruda doamnă să-mi ia vremea înapoi.

Rostogolind acum în luciul ochiului macabru,
Imagini se reflectă, infimul bob de piatră mată
Cade-n pumnul negru de nisip și îmi arată
O lume ce se ascunde de-al timpului uscat cadavru.