Era o toamnă apăsătoare
În visul lui Unistovrut
Și cântece-i suflau răcoare
În gânduri blânde de-nceput.

Frigul îl chema în ploaie,
Iar el venea cu nerăbdare
Să simtă ce-a iubit demult
Când soarele-i cădea în pieptu-i
Cuprins de-aripi mângâietoare.
Acum e singur și e mut.
Visează și nimic nu-l doare.

Visele nu-l dor în viață.
Și acum adaug sec:
“Dar viața are dimineață.”