Ce ți se întâmplă,
biet menestrel al sufletului meu?
Azi ești tăcut și trist,
și abia de-ți ridici spre mine
ochii înmuiați în uimire și durere…
Mă privești printre umbre de lacrimi,
candid și palid,
de parcă tocmai te-ai fi întors
din pelerinajul unei Mecca a disperării,
purtând cu tine sfintele moaște ale inimii mele…
Iar căușul ca o scoică al palmei
ți-e plin de întrebări nerostite și de plânset mut…
Unde a dispărut veselia de ieri,
când încălzeai cu zâmbete și râs aerul rece de toamnă?
Și când orice cuvânt rostit de tine
se lumina de viață și de dragoste?
…Azi taci, brodând clipele cu picuri sărați
și nerăspunzându-mi…
Îngăduie-mi totuși să-ți ating suferința
și să mă împărtășesc din durerea ta…
Ești totuși menestrelul sufletului meu,
chiar și în acest cântec rătăcit
și poate regăsit cândva…