interioarele sunt surprinse, o liniște clară în loc de uși, oamenii
trec unul prin celălalt, invizibili, se recunosc
după foșnet sau după cum se schimbă întunericul
devine un prieten devotat, o devoțiune a lucrurilor simple
când apa în care speli tot nu se mai murdărește
și corpul ia nuanța
celui care a trecut prin tine discret

parcă am pluti deasupra pământului, deasupra corpurilor
tot mai mărunte și pânza care ne acoperă
se desprinde, se pierde

o umbră fără stăpân, o întoarcere în altă liniște
iar claritatea nu mai are nevoie să coboare în apă, mișcarea
aerului pe lângă oameni și neatingerea asta
a nimicului de nimic se întâmplă o singură dată

după aceea, fiecare interior își absoarbe lumina, se închide