Eram la spital în pijama.
Și lumea trecea prin mine.
Am încercat să ating pe cineva.
Iar mai apoi să îi vorbesc cuiva.
Dar parcă nici nu mă vedea.
Ce s-a întâmplat?
Oare ce s-a întâmplat?
Eu pe mine însumi m-am întrebat.
Cum de încă eu mai simt
că în piept pulsează inima.
Și deodată începe drama.
Când am văzut-o plângând pe mama.
Frații, mama și iubita.
Toți plângeau și lăcrimau.
Nici atunci ei nu credeau.
La Cei de Sus ei se rugau.
Pe Dumnezeu îl întrebau.
De ce? De ce? De ce pe el?
De ce ai luat și acest suflețel?
Și deodată un flash și o lumină.
Auzeam cânturi și vorbe în latină.
Și o voce groasă ce-mi părea străină.
Îmi spune în grabă:
Haide!
Vino aici,
acum,
în acest moment de taină!
Dar cu toate acestea,
ceva acolo,
părea totuși să mă rețină.
Și deodată,
m-am trezit într-un costum.
Era lumină,
soare,
copaci,
verdeață,
păsărele și un drum.
Un drum îngust
ce șerpuia doar printre cruci.
Iar în jurul unui mormânt,
era un popă și familia.
Un popă ce ținea în mână biblia.
Toți erau plânși,
slabi și de cap năuci.
Iubita și mama,
în hohote plângeau.
De le auzeai
și inima îți frângeau.
Cu firea, parcă nu se regăseau.
Iar eu m-am apropiat de ele,
să le ating obrajii plânși și să le spun.
Numai plângeți dragele mele.
Și stergeți-vă lacrimile acestea cristaline.
Deoarece aici e bine pentru mine.
De a-ți știi că eu cu sufletul sunt lângă voi.
De aceea nu mai plângeți,
să nu-mi îngreunați Viața de Apoi.