câte brațe și degete are pământul
câte pupile uscate-n noroi
umbrele plopilor dor cum se-ntorc
întâlnind peste tot doar o iarbă prăfoasă
răsucind în mareea de asfalt și beton
rădăcinile albe rădăcina lor groasă
cu un braț zvârcolindu-se-n somn
îndărătnic
insurecția sevei construiește tulpini
de răcoare
și brazde-n tărâmul luminii
albastru
tâmpla orașului crin aburind
în mantaua de mătase și ceață își
revarsă polenul sclipind
în volutele alb încordate-ale zilei
și-n vlaga zemoasă-
răsăritul de soare-
fructul cu care-și mângâie buzele vii
dimineața