Am vrut să fiu mai mult de atât
Decât o apă și-un pământ
Să pipăi textul ce-mi rămâne-n urmă
Ce-mi lasă mintea înjghebată-n clipe de ruină,
În veci, îmi caut un loc cu ape dulci la mijloc
Când cuget a lumii trecătoare ispite
Ce-și linge buzele după o masă netocmită din a mea minte aburită
De jale, de toate, care acuma numai doare, anesteziată și plecată,
Sunt șoaptele din minte ce chițăie neluaînd aminte
Că toate-s trecătoare, că toate mor, chiar și amintirea lor
În jale-mi amintesc de mine și de mormanul de suspine
Ce-mi cară-n timpuri veșnice trupul lihnit de-a minții vâlvătaie
Ce-au strâns din clevetiri cu de-a sila doar puroaie,
Ce aveam odată timpul la discreție, să fi văzut
Cum mă mai zbenguiam în mocirla comodității de pe umeri
Mă primeneam în dialoguri aprinse, căutam războaie
Acum îs ca un slut ce încape într-un cuvânt scuipat în vânt
Alături de un șut în fund ce-l iau din rând în rând
Doar, doar de m-oi trezi când n-oi mai fi
La ce folos când doar o clipă aș cerși
Să-mi lăcrimez la căpătâi oftările cele dintâi
Apoi să-mi tânguiesc cu zbierături păcatele de-o apă și-un pământ,
Am vrut să fiu și nu mai sunt
O lacrimă ce izvorăște din pământ un biet cuvânt
Ce trece de la cel mai mic la cel mai mare
Și împacă pe cele trecătoare cu ale vieții veșnice splendoare,
Mi-a mai rămas o zi în care n-am iubit
Aș mai putea să-ndrept balanța ce-mi furase viața
Cerând iertare de la fiecare, binecuvântându-mi mintea călătoare
Spre drumul făr` de întoarcere, din veșnica căutare.