Cuvintele mele
rostite odată-n lumina soarelui
din ochii tăi
s-au uscat acum,
s-au scorojit
ca niște frunze...

ieri,
un vânt rece de toamnă
le-a strâns pe toate
lângă zidul înalt
la care așezi în fiecare zi
cărămizi, cu fiecare tăcere,
cu fiecare zâmbet pierdut...

mă servesc cu păreri de rău,
îmi torn în pahar din sticla
ce-am găsit-o goală pe un raft al tău,
ridic paharul și țin un toast
de față cu toate întâmplările
mele fericite cu tine:
„ ...împărtășesc doar regretul
pentru Verdele lor,
al cuvintelor astăzi scorojite,
și chiar dacă mă repet,
am să vă spun
că-n verdele lor,
era Toată tinerețea mea”